Miercuri, 4 septembrie. Ne sculăm de dimineaţă, la 11 suntem aşteptaţi la Crama Marchesi Antinori de la Bargino pentru un interviu cu signora Albiera, cea mai mare dintre fiicele marchizului Piero Antinori. Pe marchiz, doi dintre vestici au avut ocazia să-l intervieveze, cu luni în urmă, cu prilejul unei recepţii petrecute la reşedinţa ambasadorului Marii Britanii la Bucureşti. Dan şi-a pregătit întrebările în engleză pe un carneţel, Mihai conduce pe drumurile ameţitoare ale Toscanei, eu ţin jurnalul întâmplărilor pe smartphone. De la Montaione la Bargino facem cam un ceas. Peisajul e de o frumuseţe inefabilă, ca un vis cu chiparoşi şi vile antice deasupra cărora gândul zboară şi dă zoom din când în când pentru pura plăcere a visătorului.
Crama e nouă, arhitectura futuristă, formele sunt şocante. Acelaşi concept de arhitectură organică de găsit la unele crame noi din România îl întâlnim şi aici. Via creşte peste imensitatea nevăzută, de piatră, beton şi sticlă, a cramei. Sunt şiruri de viţă plantate recent în care robotesc discret doi negri. Scări de fier în spirală urcă şi coboară pe mai multe niveluri, parcarea e senzaţională, putem parca oriunde, mai puţin pe primele 7 locuri, rezervate staff-ului. La recepţie suntem preluaţi de signore amabile, care ne conduc într-un birou şic. Avem douăzeci de minute la dispoziţie pentru interviu iar signora Albiera, vicepreşedintele companiei, nu se lasă deloc aşteptată. Are un chip tipic florentin, distins dar nu trufaş, parcă atemporal, cum am întâlnit în picturile de la Ufizzi. Chip de nobilă florentină.
Dan pune întrebările, signora e politicoasă, amabilă, răspunde reţinut dar precis, într-o engleză impecabilă. Unele întrebări îi fac plăcere iar interviul se prelungeşte, trece de jumătate de oră. PR-ul, căruia îi spusese să vină după 20 de minute pentru a pune capăt întâlnirii, e trimis afară fiindcă totul e OK. După vreo 35 de minute, Dan e cel care încheie discuţia, rugând-o totodată pe signora Albiera să-i dea un autograf pe o fotografie în care apare alături de cele două surori. Amabilă, ea se oferă să obţină şi semnăturile surorilor sale şi să trimită prin poştă fotografia cu autografe. Când Dan a scos-o, la un laborator foto din Siena, angajatul de acolo, încântat de calitatea imaginii, a exclamat: Questa è l'arte fotografica!
Plecăm, ne despărţim cu o strângere de mână, iar PR-ul ne prezintă crama înainte de a ne invita la o degustare privată. Dacă exteriorul nu ne-a oferit neapărat cea mai spectaculoasă arhitectură la care am fi putut visa, interiorul e senzaţional. Are un aer SF, de navă spaţială a vinului, cu pasarele şi săli de degustare din sticlă, situate deasupara baricuriilor. Poţi vedea totul de sus, poţi contempla butoaiele aranjate într-o ordine impecabilă. Ne aflăm parcă într-o bancă de vinuri, în care fiecare recipient, şi sunt sute, dacă nu mii, valorează zeci de mii de euro. Ca să nu mai zic de încăperea rezervată imenselor cisterne de inox, din care răzbate aroma nepreţuită a milioanelor de litri care au fost şi care vor fi.
După turul intern, după ce am suit şi scoborât nenumărate scări, urmează degustarea. În sală e o lumină discretă. Patru sticle de vin şi câte patru pahare aşteaptă evenimentul. Peppoli, Chianti Classico 2010; Trentangeli, Tormaresca 2010; Villa Antinori, Chianti Classico, Riserva 2010; Marchese Antinori, Chianti Classico, Riserva 2009. Dedesupt, baricurile a căror aromă am simţit-o de la intrare. PR-ul deschide prima sticlă, începe prezentarea, apoi cheamă o colegă, responsabilă cu afacerile Antinori în mai multe ţări, inclusiv România. Elena e foarte italiancă, deschide restul sticlelor şi face o prezentare vulcanică, pasională, dramatică a vinurilor servite. Buchete diferite, arome diferite, personalităţi diferite chiar şi la cele trei vinuri provenite din zona Chianti, servite după vinul din Puglia. Noi nu facem vinuri de doi euro, explică Elena. Noi nu facem vinuri de doi bani, traduc eu.
Degustarea are ceva magic, de vină sunt vinurile, amfitrioana, ambientul. Mi-au plăcut toate, dar mai ales Marchese Antinori, Chianti Classico, Riserva 2009, cel mai fin, pentru mine, şi Villa Antinori, Chianti Classico, Riserva 2010. Cât despre vinul din Puglia, şi el minunat, nu pot să  nu-mi amintesc, în vreme ce rotesc paharul pentru a-i stârni aromele, de prietenul meu Răzvan stabilit în SUA şi căsătorit cu o italiancă. Părinţii soţiei sale provin din Puglia, iar socrul său nu se dezminte şi continuă să facă vin într-un garaj situat în apropierea unui picior al Podului Brooklyn din New York...
Uşor ameţiţi, după degustare vizităm muzeul cramei. Acesta include o presă enormă şi legendară, care ar fi fost proiectată de Leonardo da Vinci. Luăm masa la restaurantul care poartă numele şi anul naşterii celui dintâi Antinori, Rinuccio 1180. De acolo plecăm euforici spre Tirrenia, o staţiune de pe litoralul toscan. Ziua se încheie cu o baie în Marea Ligurică, cu îngheţată de iaurt, melone şi limone, dar şi cu o oboseală cronică.