De fapt, un pic am participat şi eu la alegerea vinurilor, în cadrul unor seri tandre petrecute în curtea cu brazi, guguştiuci şi Lucky Motanul. E o adevărată provocare să aduni Chardonnay-uri româneşti în cadrul unei degustări. O dată fiindcă nu sunt chiar atât de numeroşi producătorii care se încumetă să cultive şi să vinifice acest soi nobil. Apoi, dintre cei care o fac, nu-i poţi alege chiar pe toţi, din motive lesne de înţeles. Noi am ales SERVE, Cramele Recaş şi Nachbil, cărora le-am adăugat un prestigios producător din Lumea Nouă a vinului, The Colonial Estate, Australia. În plus, am ţinut să facem deschiderea cu febleţea noastră, Rosé-ul de la SERVE şi să o încheiem cu o altă febleţe, Muscat Ottonel-ul sec de la Avincis. Concret, lista cuprindea: Rosé 2011, SERVE; Chardonnay 2010, SERVE; Sole Chardonnay 2007 Cramele Recaş, Chardonnay 2010 Nachbil; Chardonnay 2006 Exodus, The Colonial Estate, Muscat Ottonel 2011, Avincis. Toate Chardonnay-urile cu pricina au fost baricate. Ăsta a fost planul, însă Mirela Heizer, virtuala Ela von Heizer, a ţinut să aducă alte două Chardonnay-uri de Recaş, dintre care unul demidulce, din colecţia proprie, pe care le-am strecurat în degustare.
Tocmai turnasem rosé-ul în pahare pentru invitaţii care soseau pe rând când a ajuns şi Imi cu nişte tăvi pline cu o specialitate preferată: somon în foietaj, servit cu felii de morcov în caramel şi cu garnitură din piure de cartofi cu nucşoară, frişcă şi alte ingrediente, purtând un sofisticat şi impronunţabil nume unguresc. Pivnicera a tăiat rulada de ciuperci pe care ne-am propus s-o servim ca aperitiv şi festinul a început. Rosé-ul marca SERVE rămâne fără îndoială preferatul nostru între rosé-urile româneşti, având culoarea sa inconfundabilă şi purtând deja amprenta unui stil de vinificaţie pe care cunoscătorii ori împătimiţii îl recunosc uşor. Despre primul Chardonnay de Recaş adus de Mirela nu sunt prea multe de spus, decât că a fost un vin alb lipsit de orice tipicitate, pe care l-am gustat cu gândul la vinul următor. Imi a făcut senzaţie cu somonul său apetisant din care n-a mai rămas nimic-nimic în farfurii. Chardonnay-ul de la SERVE e un vin de recomandat oricând prietenilor, cunoştinţelor, colegilor ori boşilor. Ştiu pe cineva, un şef mai mic de multinaţională din România, care l-a trimis cu baxul şefului său mai mare de multinaţională din străinătate, făcând astfel un excelent cadou şi o excelentă alegere, după spusele cadorisitului. Vesticii l-au băut cu plăcere şi fără să fie neapărat şefii a ceva ori ai cuiva, deşi unii dintre noi chiar s-ar putea să fie în această postură. Sole Chardonnay 2007 de la Recaş, un clasic în România, şi-a trăit traiul din păcate. Mai putea fi totuşi servit, cu cârtelile de rigoare, legate de îmbătrânire. O deziluzie şi mai mare ne-a oferit Chardonnay-ul mai tânăr de la Nachbil, cumpărat recent chiar de la cramă, care avea defect de dop. În compensaţie, am mai deschis unul de la SERVE, pe care l-am sorbit cu aceeaşi plăcere. Apoi am avut bucuria să aflăm că Chardonnay-ul australian Exodus a rămas, după şase ani, un vin splendid. L-am degustat întâia oară la Enoteca de Savoya şi am dorit să împărtăşim experienţa prietenilor din club. Se pare că nu am greşit.
Un pic mai încolo, Adina, adică Pivnicera, a început să taie o nebunie de desert, gătit după reţeta din Cartea regală de bucate a principesei Margareta: New York Cheese Cake. I-a adăugat un toping pregătit de Imi, din afine roşii, şi propriul său toping, din mure şi zmeură. Alături am servit Muscat Ottonelul lui Ghislain şi Chardonnay-ul demidulce de Recaş adus de Mirela.
A fost foarte acasă totul, foarte în sufrageria bunicii. Autografele de pe pereţi, Rolling Stoneşii şi Ed Harrişii şi Kalaşnikovii, se uitau cu jind din rame la ospăţ. Am închinat în sănătatea lor câte un pahar de vin, gândindu-ne deja la întâlnirea viitoare, pentru care Imi ne tot tentează de la vreme cu un irezistibil muşchi Wellington. Îl aşteptăm, îl aşteptăm!