Acuși se fac doi ani de când am călătorit ultima oară la Cotnari. Lumea nu era încă îngrozită de spectrul  pandemiei, nu pierise încă bucuria vremurilor bune. După nenumărate valuri și angoase, dacă noi nu am putut pleca către prietenii din Moldova, au avut grijă ei să ajungă în dormitorul bunicii câteva sticle cu noile vinuri de Cotnari.

Pentru întâia oară în toți acești ani de când organizăm întâlniri între prietenii vinului în odăile bunicii, pentru a fi în legalitate, ne-am propus să bem, nu să degustăm. Și cum am făcut-o în familie, în compania familiarului Herbert, credem că ne-a ieșit de minune...

Au trecut zece ani de când îl cunosc pe Manu Reolon și vreo cinci de când ne-am întâlnit pe dealurile Măderatului, pe când se pregătea să ia în grijă acolo zidirea unei vinării de cinci stele. Se pare că acest deceniu, cu cele două cincinale ale sale, lui Manu i-a fost suficient pentru construirea unora dintre cele mai frumoase crame ale României, dar și a uneia dintre cele mai frumoase prietenii din lumea vinului românesc.