Dacă te gândeşti însă mai bine, te miri şi te indignezi că o anume minte îngustă de tovarăş de la sud de Carpaţi, care a conceput judeţele RSR, a trecut Orşova, oraş de la graniţa sudică a Banatului istoric, în judeţul ăsta oltenesc oarecum asemănător cu ce avem prin părţile noastre şi totuşi atât de diferit.
Da, Mehedinţiul e un fel de Banat amestecat cu un colţ de Oltenie şi aşezat de-a lungul Dunării, la un capăt de Carpaţi. În sudul Banatului, sărbătorii de Rugă i se spune Nigee, echivalentul Nedeii olteneşti. Şi peisajul seamănă foarte mult în zona de deal şi de munte, chiar dacă limba şi portul sunt uşor diferite. Am putut observa toate astea la vreun popas ori din goana maşinii, pe toată porţiunea dintre Caransebeş şi Drobeta Turnu Severin.
Eu unul, ca pui de bănăţean din Timiş, sunt de-a dreptul îndrăgostit de Gugulania, de Banatul sudic, de turlele bisericilor sale, de oraşe precum Caransebeş ori Vârşeţ, de căpiţele de fân de la munte, de oamenii blânzi de aici, atât de diferiţi de semenii lor de mai la sud ori de mai la est. La toate astea mă gândeam în vreme ce Mihai, mezinul Vestik, conducea şontâc-şontâc Loganul său în spatele TIR-urilor, pe serpentinele munţilor. Dan strângea în mână o doză de Coca-Cola cu un concurs legat de Campionatul European de Fotbal iar lidera de necontestat a grupului, Pivnicera, visa cu ochii deschişi privind peisajul însorit al acestei întâmplări.
Când privirea întâlneşte Dunărea în sfârşit, toate aceste graniţe reale şi imaginare pe care le desenezi în minte dispar însă ca prin farmec şi te cuprinde o încântare prostească, o exaltare turistică tipică românului care-şi traversează ţara şi-i priveşte frumuseţile naturale de la o distanţă suficient de mare ca totul să i se pară perfect. Dunărea! Câtă splendoare! Şlepuri, vapoare şi barje, pe calea de apă care taie munţii în două şi traversează această ţară imensă şi totuşi atât de mică de la sud de Carpaţi care ar fi trebuit să se numească nu Valahia, Serbia, Grecia ori Bulgaria, ci chiar Balcania. E foarte interesant, Carpaţii au fost mereu o graniţă geografică şi mai ales psihologică greu de trecut chiar şi pentru românii din părţile noastre. Dunărea, nu. Marele fluviu a fost vehiculul perfect pentru năravurile balcanice, vărsându-le în mare, în voia curenţilor care duc către Bosfor şi iar se întorc pe ţărmurile valahe, într-un circuit fără de sfârşit.
Cu toate acestea ori tocmai de aceea, călătoria prin părţile astea e una cât se poate de pitorească. Pe malul celălalt al fluviului vezi acuarele cu case şi biserici sârbeşti de care te desparte întinderea albastră a Dunării pe care alunecă vapoare încărcate cu fier vechi şi cauciucuri uzate. Cineva a îmbrăcat dealurile noastre în ciment şi parcă toată paragina de pe mal e de vânzare. Şi toate pot fi admirate în ochelarii lui Mihai, şoferul nostru entuziast, IT-ist cu diplomă şi somelier neautorizat. Macaralele uruie, maşinile bârăie, asfaltul arde, părăsim Dunărea şi intrăm pe câmpia mehedinţeană străjuită de dealuri molcome pe care Altcineva a aşezat păduri şi crame şi pricinile pentru care am făcut drumul ăsta de patru ore pe canicula de iunie.
Boris, unul din personajele principale ale degustărilor noastre, cu Octavia sa de serviciu pe care scrie REH şi www.crama-oprisor.ro, ne aşteaptă într-o localitate oarecare pentru a ne ghida, pe drumul de Maglavit, spre crama unde s-au născut Passarowitz 1718, Nenumita şi Cutia Paleologu. El ne-a arătat pentru o secundă şi Crama Vinarte, ducându-ne însă în goană către destinaţia finală. Acolo începe însă o altă poveste, de spus în cuvinte, arome şi imagini, într-o postare viitoare, aici ori pe un alt site ori blog al Clubului Vestik.