Azulejo e o piesă de ceramică subțire, de obicei pătrată - una din fețe fiind emailată -, rezultată în urma coacerii unei substanțe pe bază de smalț, ce devine astfel impermeabilă și strălucitoare. Această față poate fi monocromă sau policromă, netedă sau în relief. Utilizarea tradițională a faianței decorative în arhitectura exterioară și interioară a locuinței este uzuală și în Spania, Italia, Olanda, Turcia, Maroc, Iran. Portugalia este un caz aparte între aceste țări; confecționarea acestor "azulejos" s-a transformat - într-o perioadă ceva mai lungă de jumătate de mileniu - într-o formă remarcabilă de artă.
Cu opt secole în urmă, maurii invadau ținutul ce aparține acum Spaniei și Portugaliei, aducând cu ei, printre altele, obiceiul decorării construcțiilor cu azulejos, obicei pe care îl preluaseră, la rândul lor, de la perși. Azulejo a fost integrat definitiv în cultura portugheză între secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Inițial, plăcile de faianță au fost folosite pentru a acoperi suprafețele mari de pereți goi din interiorul unor clădiri, moșteniți din perioada gotică. Primele variante portugheze de azulejo, cele din perioda secolelor XV-XVIII, erau decorate cu culori simple, între care dominau albastrul și albul. Apoi, treptat, în peisaj și-au făcut loc galbenul - uneori cu tentă aurie - și verdele.
Un rol decisiv în adoptarea și răspândirea acestei forme de artă l-a avut regele Manuel I, în timpul domniei acestuia formele geometrice simple fiind înlocuite de decorațiuni mai complexe, ornamentale. Ceea ce au adus nou portughezii a fost redarea prin azulejo a unor povești despre istoria, religia și cultura lor. Acesta a fost momentul în care au devenit piese de artă publică, cele mai populare simboluri - preluate din India - fiind florile, animalele, păsările și frunzele. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, artistul spaniol Gabriel del Barco Y Minusca a introdus în Portugalia ceramica bazată pe alb și pe nuanțele de albastru de Delft din Olanda. Olandezii au furnizat portughezilor azulejos până în 1715, când portughezii au început să își producă singuri acest tip de ceramică.
După anul 1800, popularitatea plăcilor de ceramică decorată a crescut exponențial, iar azulejos au devenit nelipsite din decorațiunile interioare, dar și de pe fațadele bisericilor, mănăstirilor, restaurantelor, gărilor.
Am avut şansa să vizitez și să fotografiez câteva repere arhitectonice din Porto reprezentative pentru acest tip de artă.
Pe faimoasa Rua de Santa Catarina se află Capela das Almas - Capela Sufletelor, construită în secolul al XVIII-lea și acoperită cu 15.947 de plăci de faianță albastre și albe. Plăcile de faianță au fost realizate de olarul Eduardo Leite, într-o fabrică din Lisabona, în 1929. Pe azulejos sunt reprezentate scene din viețile sfinților.
Se spune că Gara Sao Bento, inaugurată în 1916, în Porto, este cea mai frumoasă din Portugalia. Situată pe Praca de Almeida Garret, a fost inaugurată în 1916. "Tapetarea" cu faianță pictată au început la cinci ani după ce a fost construită gara și au transformat interiorul acesteia într-un adevărat muzeu, prilej de pelerinaj perpetuu al turiștilor.
În sala principală poate fi admirată o fabuloasă lucrare compusă din 20.000 de plăci de faianță ce ilustrează momente din istoria Portugaliei, printre care Bătălia de la Valdevez și Cucerirea Ceuta.
Arhitectura gotică a catedralei din Porto - situată pe Terreiro da Sé - este pusă în valoare de azulejos albastre și albe, ce înfățișează scene din viața Maicii Domnului. Interiorul întunecat acestei catedrale medievale oferă un contrast interesant cu gresia albastră și albă foarte strălucitoare.
În perioada contemporană, azulejos au nu numai o funcție decorativă, ci și de impermeabilizare.
În Porto se găsesc și cele mai importante ateliere lusitane de azulejos. Experții susțin că aici și în Lisabona s-au creat curente și s-au consacrat celebri artiști decoratori ai ultimelor două secole. Un motiv în plus de a vizita Portugalia, în general, şi Porto, în special.