Boris a sosit în trombă cu Octavia lui greu încercată pe drumurile transilvane, a adus vinul de socializare - Caloian Sauvignon Blanc 2013 şi a decantat tacticos vinurile roşii cu câteva ore înainte de servire. În cele şase decantoare s-au odihnit şi liniştit trei vinuri mari, unul de Europa League, după cum l-a descris Boris, şi celelalte două de Champions League. Acestea au fost: Rosemount Estate Show Reserve Shiraz 2003 McLaren Vale, Penfolds Magill Estate Shiraz 2005 (95 p Jeremy Oliver), Penfolds St. Henri Shiraz 2005 (95 p Wine Spectator) şi 2004, dintr-o plăcută scăpare a organizatorului degustării (90 p Wine Spectator).
Am asortat vinurilor nişte platouri minunate gătite de chef-ul restaurantului Karageorge din Timişoara şi ne-am şi pus pe treabă. Caloianul a trecut repede, mai mult de poftă, apoi ne-am delectat cu licorile australiene. Dacă primul vin roşu nu a fost chiar febleţea mea, celelalalte două m-au dat gata, drept pentru care mi-am şi comandat câteva sticle pentru plăcerea proprie. Cam asta au făcut însă şi majoritatea celor prezenţi cu toate cele trei vinuri roşii din degustare, care au entuziasmat anturajul.
Boris a descris inspirat fiecare vin, Magill-ul numindu-l masculin, impresionant în arome şi în intensitatea gustului şi postgustului, iar St. Henri-ul catalogându-l feminin, catifelat, cuminte în buchet. Pentru mine, acestea au fost unele dintre cele mai mari vinuri care au fost deschise vreodată în dormitorul bunicii. Le-am savurat, le-am adulmecat îndelung, mi-au creat mai vechea plăcere bizară de a nu le bea, de a degusta mai mult cu simţul văzului şi al mirosului, de a le contempla. La asta mă îndeamnă fiecare vin mare, aproape că mă împiedică să-l beau, de parcă l-aş drămui picătură cu picătură, până la plăcerea finală.