Domnul Adrian Ciceu, muzician român stabilit în Germania, trebuia de fapt să vină în Vestik club la începutul lunii aprilie, cu prilejul manifestării organizate la Muzeul de artă arădean. Probleme de sănătate l-au ţinut însă acasă, aşa că atunci noi am degustat în absenţa domniei sale stampele şi picturile ideogramă din colecţia proprie, ba chiar şi vinurile din colecţia CDViN. Vineri însă ne-am dat rendez-vous în dormitorul bunicii. A venit însoţit de mai tinerii săi prieteni arădeni, între care şi Ioan Colta, entuziast curator al muzeului şi totodată activ degustător neautorizat al clubului nostru.
Am vorbit de toate, de colecţia sa de artă, de piaţa picturii în Occident, de valori materiale şi valori spirituale, de autografele lui Dan, de istorie şi muzică, de politică şi contrastele lumii. Ne-a depănat amintiri din anii '60 cu marele muzician Richard Oschanitzky, ne-a vorbit despre destin ca alegere, făcându-ne o radiografie a Germaniei de azi, patria sa de adopţie. Şi toate acestea s-au petrecut în vreme ce turnam câte un vin în pahare sub privirile invidioase ale starurilor de pe pereţi. Am deschis pe rând o Crâmpoşie Selecţionată 2012 de la Prince Ştirbey, un Rosé 2011 Caloian de la Oprişor, o Fetească Neagră 2010 Terra Romana de la SERVE, un Cabernet Sauvignon 2011 de la Avincis şi un Merlot Rezerva 2008 Ordinul Cavalerilor de Malta de la Prince Ştirbey, ba chiar am şi coborât în vinotecă pentru degustarea unor vechi băuturi fără de preţ.
Între oaspeţii noştri s-a numărat şi unul venit din Statele Unite, un timişorean emigrat acolo în urmă cu vreo două decenii. Când a păşit în club, mi-am amintit că noi, timişorenii, suntem într-un fel ca şi sud-tirolezii. Când aceştia din urmă ţi se prezintă, nu îţi spun că ar fi italieni din tirolul de Sud ori austrieci din Tirolul de sud, ci se prezintă drept sud-tirolezi. Îi recunoşti indiferent în ce limbă îţi vorbesc. Acelaşi sentiment îl am când dau de vreun timişorean de-al meu, cu care mă intersectez undeva-cândva pe planeta Pământ. Nu e neapărat român şi nu e neapărat dintr-o anumită provincie, cât e mai ales timişorean, asta îi dă aproape o naţionalitate aparte. Ne identificăm prin amintiri comune, prin valori comune, prin tristeţi comune, mai ales că suntem tot mai puţini, o specie aproape periclitată.
Voi mai aminti că am avut şi un neaşteptat oaspete cu coadă, în persoana canină a lui Silly, o teckeliţă sârmoasă care îi aparţine doctorului Silviu Radu, veterinarul nostru cel de toate degustările. Şi că Dan tocmai şi-a completat colecţia de autografe, graţie inspiraţiei, norocului şi ajutorului dat de unchiul său american, cu o senzaţională serie de fotografii semnate de ultimii supravieţuitori ai Dezastrului Hindenburg, dar şi cu ziare de epocă.
Când totul părea să se apropie de final, am avut parte şi de o întâlnire cu sunetul tamburinei, fiindcă dl Ciceu şi-a scos instrumentul pe care îl adusese discret într-o sacoşă şi ne-a interpretat o piesă în ritmuri năucitoare, transformând parcă micul obiect italian de percuţie într-o miniorchestră. La urmă a trebuit totuşi să ne despărţim, cu regretul că ne-a cântat atât de puţin şi cu speranţa unei revederi în compania oamenilor buni, a vinului şi a artei.
