Tot joi, 29 august. Prea multe despre Elveţia nu reuşesc nicicum să-mi amintesc. Nu ştiu cine e de vină pentru o asemenea sărăcie de cuvinte, faptul că am fost extrem de laconic în jurnalul călătoriei când a venit vorba de această ţară, că a durat destul de puţin traversarea ei şi că, la urma-urmei e un stat mic şi cuminte, ori că nici nu ar fi mare lucru de povestit. Amintirile mele elveţiene sunt legate de păsările graţioase ale Lacului celor Patru Cantoane, de Rusalca pe a cărei etichetă soarele elveţian se juca frumos, desenând un potir de lumină, de trecătorii cu ochi oblici, de un tânăr care dormea la soare pe marginea lacului. Şi de un nene în vârstă care-şi plimba căţelul cu bicicleta pliabilă. Şedinţa foto am făcut-o pe celebrul Pod al Capelei, cu ochii când la clădirile, când la domniţele impecabile ale burgului, dar şi la Turnul de Apă cu vârful în cer. Construcţiile emblematice ale Lucernei le-am admirat şi de pe un pod din apropiere, a cărui balustradă era plină de lacăte cu inimioare, consfinţind tot atâtea iubiri care nu trebuie să se destrame. Iubiri încuiate, iubiri puse la vedere, destinate privirilor turiştilor de pretutindeni. Mai ştiu că nişte panouri ne avertizau să nu hrănim porumbeii, c-am trecut pe lângă vaporul Wilhelm Tell şi că era o zi foarte plăcută de sfârşit de vară din care nu ne-am fi dorit să evadăm, nici măcar cu scopul de a o lua către şi mai însorita Italie. Şi totuşi ne-am văzut nevoiţi să plecăm, fiindcă aveam un program strict şi multe alte lucruri de făcut, între care nenumărate flashtasting-uri cu vinurile care ne-au însoţit în călătorie.
Totul e costisitor aici, în Elveţia, noroc cu peisajul montan, de goblen. Aşa că, în cele din urmă, alungăm orice păreri de rău şi gonim pe autostrăzi de calitate pentru a ajunge la Cinqueterre, un mic paradis pe faleze, format din cinci localităţi situate în Liguria.