"Căutând din întâmplare în arhiva de fotografii, am redescoperit ce a mai făcut Drăgaica Roşie în astă toamnă, după ce acum doi ani s-a plimbat printr-un patio mexican, cu Dona Marta. Am reîntâlnit-o în călătoria mea în Nordrhein-Westfalen, la Lippstadt, în timp ce se afla la braţul unui gentilom din Timişoara printre sutele de localnici adunaţi încă de la primele ore ale dimineţii la petrecerea oraşului. Am aflat cu această ocazie că am nimerit extrem de bine, chiar în mijlocul chermezei! Iar cum Lippstadt-ul nu e cel mai mare oraş din lume, aici sărbătoarea ţine o săptămână, în loc de trei zile, aşa cum se întâmplă în oraşele mai mari ale Germaniei.
Am zărit Drăgaica uitându-se la roata mare din Rathaus Platz (Piaţa Primăriei), printre săgeţile de plastic cu ventuze pierdute de copii pe treptele terasei din faţa biroului primarului, şi apoi admirând diferitele puncte de distracţie din piaţă. Mai încolo, către prânz, am ascultat împreună concertul unei fanfare de alămuri. Apoi, aşa cum le place călătorilor, am pornit să descoperim ţinutul Franconiei. Acesta se află în Bavaria, renumită pentru berea excelentă, dar nu numai. Aveam să aflu că Franconia este o regiune viniviticolă extrem de importantă şi că bavarezii, pe cât savurează berea nefiltrată servită ca aperitiv înainte de masă, pe atât se bucură de un vin roşu care asezonează o friptură în sânge de vită pe un pat consistent de spatzel, un fel de tăiţei pe care doar Muma, adică străbunica bănăţeană, mai ştia să-i gătească.
Printre soiurile de vie care se cultivă pe malurile râului Main se numără: Silvaner, Riesling, Müller-Thurgau (Rivaner), Pinot Blanc, Pinot Noir, Domina (o încrucişare între Pinot Noir şi Portugieser, căreia i se mai spune şi Spätburgunder) şi Rotling. Ajunşi la hotelul din inima Feuchtwagen-ului, ne-am pozat în geam. Era destul de târziu pentru o promenadă pe străzile oraşului, mai ales că am avut de parcurs un drum de opt ore cu maşina pe una dintre cele mai circulate autostrăzi germane, la viteze ameţitoare care prin alte colţuri ale globului, inclusiv în România, te-ar trimite la închisoare. Dis-de dimineaţă însă, aveam să ne plimbăm prin centru şi să ne fotografiem la fântâna-simbol a oraşului. Feuchtwagen-ul se află la 15 minute distanţă de Dinkelsbuhl, un târg bavarez fortificat, acum extrem de căutat de turişti pentru clădirile cu bârne tipic bavareze, care, pe măsură ce se înalţă, se apleacă intenţionat în stradă, doar-doar proprietarii vor mai câştiga câţiva metri pătraţi locuibili la etajele superioare. Zidurile vechi de apărare strâng oraşul şi nu îi permit să se extindă decât pe verticală, la fel ca o prăjitura care a crescut prea mult în cuptor şi acum se revarsă dincolo de marginile formei.
Spre seară aveam să mă întâlnesc cu Ludwig, un partener de afaceri, român-neamţ plecat din Maramureş în Bavaria de la vârsta de 10 ani, împreună cu părinţii, în căutarea unei lumi mai bune, pentru că acasă ţara nu îi mai vroia. La un pahar de vin românesc, am constatat că pentru Ludwig şi pentru mulţi ca el, Germania rămâne doar o ţară adoptivă în care nu se regăsesc, în timp ce termenul de "acasă" este reprezentat tot de satul acela sărac din Maramureş, Ardeal ori Banat, unde le-au murit de mult bunicii. Poate însă că nostalgia nu moare niciodată..."
