Miercuri 19 Iunie 2024

O degustare faină cu noile vinuri și noul promotor al Cramei Carastelec

După mai bine de un an și jumătate, Crama Carastelec se întoarce în dormitorul bunicii. O face cu aj...

Cum am devenit degustători neautorizați de ulei de măsline la ultimul Festival RO-Wine

Drumurile noastre duc tot mai des la București, o capitală care devine din ce în ce mai atractivă nu...

Degustare de vinuri și romuri marca Wine Hunter, un festin care a durat două zile și două nopți

Prietenul nostru Herbert Szasz este un om plin de surprize. Ultima sa degustare susținută în odăile ...

  • O degustare faină cu noile vinuri și noul promotor al Cramei Carastelec

  • Cum am devenit degustători neautorizați de ulei de măsline la ultimul Festival RO-Wine

  • Degustare de vinuri și romuri marca Wine Hunter, un festin care a durat două zile și două nopți

Joi, 04 Septembrie 2014 14:29

Jurnal de bord în Deltă, cu cârlig, lebădă şi pisic la momentul nepotrivit în locul nepotrivit

Scris de
Evaluaţi acest articol
(19 voturi)

Ziua a patra şi celelalte zile care au urmat flashtasting-ului de la vulcanii noroioşi le-am petrecut pe drum şi în deltă. A trebuit să traversăm Dunărea cu bacul, să tăiem în două peisajul african al Tulcei şi să călătorim pe şoselele de apă ale locului, voiajul transformându-se într-o excursie extremă. Povestea întreagă a fost plină de suspans, iar noi i-am fost actori entuziaşti dar neatenţi, trăindu-le pe toate puţin neînţelept şi puţin isteric, ca nişte adolescenţi plecaţi în tabără fără profesor. Poate de aceea a şi meritat totul.

 

De la vulcani am luat-o spre Buzău iar apoi către Brăila, de care ne-am şi îndrăgostit. Desigur, sosind mai târziu cu aproape un secol, n-am mai găsit-o pe tanti Elvira, în schimb am dat de un restaurant şic, unde ne-am satisfăcut toate celelalte pofte, incluzând un meniu cu raţă şi Vernaccia di San Gimignano. Şi chiar de am depăşit vârsta majoratului, am luat cu toţii bacul. Maşinile noastre şi noi înşine am plutit fericiţi spre celălalt mal al fluviului, apropiindu-ne de destinaţia finală, Hotelul Sunrise din comuna Crişan, situată cam la mijlocul braţului navigabil Sulina. Până să ajungem acolo însă aveam de traversat, preţ de un ceas, peisajul unic al judeţului Tulcea, cu munţii săi măcinaţi de vreme, cu eolienele aproape metafizice, cu aerul acela de mică Turcie lipoveană, de altă ţărişoară alipită cândva la întregul eterogen numit Românie.
La Tulcea am ajuns când aproape se înnopta, descoperind brusc că noaptea nu-i ca ziua pe şoselele de apă ale Deltei. Nea Vasile, stăpânul debarcaderului, ne-a ajutat să suim mormanul de bagaje în şalupa legănătoare, apoi am pornit în întuneric, cu 70 km pe oră, spre Crişan. După o oră şi-un pic, stropiţi şi fericiţi, sub stele, prin locuri în care unii n-au mai fost nicicând, am ajuns la hotel. Aveam şi un număr remarcabil de baxuri cu vin la noi, pe care le-am cărat cuminţi în bungalourile puse frumos în jurul unei bălţi cu crapi şi alte dihănii de atras pescarii.
După o cină cu şalău şi sturion, fiind singurul pescar din grup, am găsit de cuviinţă să pregătesc undiţele. Cu toţii am deschis nişte vinuri, am aprins spirale de alungat ţânţarii, am ascultat muzică la boxa minune a lui Andrei. Părea cea mai fericită seară din lume. Aşa că m-am izolat un pic, pe podul care traversează balta, delectându-mă cu aşteptarea peştelui cel mare. Care a tras pe la miezul nopţii, iar eu, fericit, l-am scos frumos cu minciocul şi i-am chemat pe ceilalţi pentru o poză şi pupătură de grup cu crap de la Sunrise. Decât că, atunci când ne era lumea mai dragă, după eliberarea peştelui, un pisic care se lipise de grup a sărit din braţele Paulei şi s-a repezit la cârligul aflat în mincioc, înghiţindu-l cu tot cu momeală, adică cu boabele de porumb. Am încremenit o clipă, apoi am sărit să scot cârligul, dar degeaba. Mâţul urla ca din gură de şarpe, vârful metalic cioc de papagal intrase bine în carne, am fost nevoit să tai aţa şi cu asta noaptea noastră liniştită a luat sfârşit, transformându-se în coşmar.
Pisicul s-a făcut nevăzut, noi am plănuit o vizită la veterinar dis-de-dimineaţă, doar că veterinarul Crişanului ne-a îndrumat spre Tulcea. Ia pisul însă de unde nu-i, am întors pe dos tot hotelul, chestionând şi vecinii, căutând pe o rază de câteva sute de metri. Într-un târziu, a apărut şi mâţul prostuţ, ca şi cum nimic nu se întâmplase, cerşind de mâncare. Aşa se face că în curând eu şi Paula ne aflam într-un barcă cu motor, cu destinaţia Tulcea. Ceilalţi şi-au petrecut ziua vâslind pe canalele din jurul hotelului şi fotografiind totul. Noi am făcut două ore până în capitala judeţului, unde speram să găsim un cabinet veterinar bine dotat şi un medic competent care să salveze pisicul.
Nu ştiu dacă tocmai asta am găsit, cert este că pacientul a fost consultat, examinat, sedat, pus la eco iar concluzia a fost că nu există nici un cârlig într-însul. Fericiţi, eliberaţi din coşmar, l-am pus la loc în cutia de carton şi ne-am întors la hotel, două ore în barcă, aruncând piatra de pe inimă în braţul Sulina. Am mai prins mulţi crapi în nopţile următoare, atent să ţin cârligele departe de mâţ, a cărui stare de sănătate am urmărit-o mereu. N-avea nimic, mânca peşte cu poftă, se răsfăţa în braţele Paulei şi ale tuturor, ne-a mai venit inima la loc şi-am putut în sfârşit să ne vedem de vacanţă. Când am vrut să achităm drumul cu barca, am aflat că nu mai e nevoie; cineva plătise pentru noi, considerând că e minunat că există iubitori de animale în România. Dar ce iubitori, că doar ne simţeam cumplit de vinovaţi, ne intrase şi nouă cârligul ăla în suflet şi durea groaznic. Au făcut-o probabil cei câţiva turişti austrieci care locuiseră în acelaşi hotel şi care aflaseră, o dată cu întreaga comună Crişan şi cu o bună parte din anturajul veterinarului tulcean, că nişte nebuni din Arad au dus o pisică la eco preţ de 500 de lei.
Cum desigur nu venisem aici ca să salvăm pisici anonime, a doua zi după întâmplare ne-am suit în şalupă şi am plecat în explorarea întregii Delte. Vroiam să avem parte de un birdwatching, urma să vedem Pădurea Letea şi caii săi sălbatici, să acostăm la Sulina, să ne legănăm în şalupă la vărsarea braţului în mare, să ne delectăm cu peşte la ceaun. Şi chiar asta s-a şi întâmplat, ne-am distrat pe cinste, stropiţi din când în când de stropii stârniţi de viteza ambarcaţiunii, cu ochii în ecranul ori vizorul aparatului foto. La Letea ne-am plimbat cu căruţa, ne-am plimbat desculţi pe nisipul fierbinte, am îmbrăţişat un stejar vechi de 500 de ani, am prins brotăcei, am mângâiat căţei întâmplători. Casele sunt albastre, cuminţi, acoperite cu stuf, birtul e la fel, are barcă din care cresc flori şi decor cu craniu de sălbăticiune purtând ochelari de soare. Copiii sunt blonzi şi zâmbesc ori pun mâinile la ochi când îi pozezi. Clienţii birtului erau atât de beţi, încât s-au prăbuşit pe nisipul cu care era pavat în mod firesc localul.
Am continuat să străbatem cu viteză canalele Deltei, intrând şi pe mai sălbaticul braţ Sfântu Gheorghe. Lacurile cu păsări şi pescari de tot felul au umplut memoria aparatelor noastre foto. La Sulina am băut bere şi am fotografiat vapoare, am alimentat barca la o benzinărie atipică, am văzut bătrânul far şi nesfârşirea mării. Nu a scăpat nimic nezoomat, neurmărit, neînregistrat, dat fiind că toate lumea avea câte un aparat foto. Am surprins în zbor pelicani şi egrete, stârci şi ibişi, lopătari şi lebede, ba chiar şi vultur măreţ. Două dintre fete, cele mai viteze, l-au convins pe pilot să le lase pe "capota" şalupei, adică în faţă, în vânt, la 70 la oră, proţăpite de parbriz şi protuberanţe metalice. Fericire în stare pură, netulburată de nimic!
În rest, adică în ultima zi, am pescuit, am făcut baie în piscină, am luat masa la un excelent restaurant din comună, cel al Pensiunii Delta Boutique, am avut program de voie, am terminat vinurile. Într-o noapte am descoperit o lebădă care aterizase pe acoperişul bungalourilor, bălăcindu-se apoi în iazul în care pescuiam, prilej de o nouă şedinţă foto şi de alte planuri de pet rescue, zădărnicite totuşi de faptul că dimineaţa şi-a luat zborul către o destinaţie necunoscută. Ne-a părut rău, într-o joi, când am fost nevoiţi să plecăm în lungul drum către casă. Singura consolare era că aveam totuşi să mai vizităm o cramă. Şi nu orice fel de cramă, ci una dintre cele mai frumoase din România: Crama LacertA.

 

GALERIE FOTO: Bacul şi Măcinul, Sunrise diurn şi nocturn, Birdwatching, Pozele Traianei

Citit 3006 ori Ultima modificare Marți, 18 Ianuarie 2022 17:39
Publicitate

Pivnicer

Situată în cel mai frumos loc cu putință, acolo unde privitorului i se înșiră în fața ochilor, ca o bucată de paradis, o bună parte din valea Târnavei Mici, crama societății Castel Vinum, care produce vinuri sub brandul Villa Vinèa, împlinește 20 de ani de poveste, timpul scurs de la idee la finalitate. Și îi împlinește cu o inaugurare deplină a cramei extinse, în prezența ctitorului și a celor doi oenologi care au trudit la faima vinurilor sale.

Caută

Publicitate