Scurt istoric

Povestea insulei Ada-Kaleh începe în vremuri anistorice, chiar mitologice. De-a lungul timpului a purtat mai multe nume şi a fost mereu disputată de marile imperii care au stăpânit acest colţ de lume. Vechii greci au numit-o Continusa - Insula măslinilor sălbatici, iar în mitologica greacă apare cu alte două nume: Yernis şi Erythia. Herodot a pomenit-o cu numele de Cyraunis, iar potrivit lui Cornelius Nepos, insula măsura 2.000 de paşi. În timpul Imperiului Roman ar fi purtat denumirea de Ducepratum, pe insulă existând o fortificaţie cu rolul de a bloca invaziile barbare la sud de Dunăre. Se pare că aceasta a fost distrusă în secolul al V-lea, în timpul invaziilor hunice, şi refăcută ulterior, în perioada Anastasius-Iustinian. Şi în Evul Mediu a jucat rolul de punct strategic, fiind fortificată de Iancu de Hunedoara. La 1526 insula şi zona Porţile de Fier sunt cucerite de turci. În urma Tratatului de la Karlowitz, 1699, Banatul şi insula rămân în stăpânire otomană. Numită până atunci Orşova Nouă, capătă acum un nou nume: Carolina. În 1716, Banatul şi insula sunt cucerite de Eugeniu de Savoya, revenind Imperiului Habsburgic. Contele Mercy, comandantul insulei, începe construirea unei cetăţi stelate, dar aceasta este cucerită de turci înainte de a fi terminată. Recucerită de austrieci în 1718, insula este supusă din nou unor lucrări de fortificare. La 1739, insula Carolina revine din nou turcilor. În anii 1789-1790, împăratul Iosif al II-lea încearcă fără succes să o recucerească. A trebuit să treacă aproape un secol ca insula să devină parte a Imperiului Austro-Ungar, în urma Tratatului de la Berlin (1878). După numai şapte ani, aceasta este însă donată sultanului, îşi pierde caracterul militar şi primeşte numele sub care a fost cunoscută până să piară sub apele Dunării: Ada-Kaleh (Insula-Cetate). Sultanul a stăpânit-o însă doar până în 1918, când a devenit teritoriu românesc. Era administrată autonom şi avea un guvernator, ultimul dintre aceştia fiind Regep Paşa. În anul 1931, Regele Carol al II-lea le acordă locuitorilor de pe Ada-Kaleh privilegiul de a importa mărfuri fără taxe. În 1956, acordul româno-iugoslav privind construcţia hidrocentralei Porţile de Fier pecetluieşte soarta insulei. Lucrările au început însă 8 ani mai târziu, iar insula a fost inundată, prin închiderea barajului, în anul 1971.

Cifre şi bunătăţi de altădată

Insula avea o lungime de 1750 de metri şi o lăţime de 500 de metri. Principalele monumente erau geamia, bazarele şi mormântul lui Miskin Baba, un sfânt local, un făcător de minuni. O parte dintre acestea au fost mutate pe insula Şimian. În moschee se afla pe vremuri un preţios dar al sultanului Abdul Hamid al II-lea: covorul persan  lung de 15 m, cântărind 500 de kilograme.
În momentul inundării, marea majoritate a locuitorilor erau turci, de meserie cofetari, preparatori de cafea la nisip, tutungii, barcagii, cizmari, croitori, tapiţeri ş.a.m.d. Pe insulă se produceau căutatele ţigarete de Ada-Kaleh, halviţa cu nuci, zahărul cubic, zahărul candel, tabletele de susan, halvaua cu cacao, turta dulce pictată cu trandafiri, peştişorii de ciocolată, rahatul, sugiucul, dulceaţa de smochine, diverse băuturi turceşti. Turismul prospera pe insulă, turiştii ajungând acolo cu barca sau cu vaporul.
În timpul domniei Regelui Carol al II-lea, locuitorii de pe Ada-Kaleh au avut parte de privilegii comerciale: puteau să importe fără taxe două vagoane de cafea, un vagon de tutun străin, 10 vagoane de zahăr românesc, două vagoane de băuturi spirtoase - unul din ţară şi unul din străinătate, 1.500 de obiecte suvenir, 5.000 kg ţigări de foi străine, 1.000 kg ţigarete şi... 1.500 de fesuri. Aşa a apărut societatea pe acţiuni "Musulmana", avându-l ca preşedinte pe Ali Kadri, omul care a pus mâna pe întregul comerţ de pe insulă, devenind în scurt timp fabulos de bogat. Matrapazlâcurile lui Kadri şi sărăcia locuitorilor au făcut obiectul unui reportaj publicat de cunoscutul jurnalist interbelic Filip Brunea Fox, "Ali Kadri - sultanul din Ada-Kaleh".

Preţul inundării insulei

Porţile de Fier desemnează o porţiune de câteva zeci de kilometri din defileul Dunării, situată între Orşova şi Drobeta Turnu Severin, locul în care marele fluviu traversează Carpaţii. Era cea mai dificilă zonă pentru navigaţie înainte de construirea barajului, având stânci ascunse, vâltori, repezişuri şi multe praguri. Trecerea defileului se făcea pe durata a 120 de ore, fiind posibilă numai pe timpul zilei. Între anii 1964 şi 1971, acolo a fost realizat, în colaborare cu Iugoslavia, nodul hidroenergetic şi de navigaţie "Porţile de Fier". Ulterior, după ce s-a construit, la peste 50 km în aval, al doilea nod hidroenergetic şi de navigaţie, primul baraj a căpătat denumirea "Porţile de Fier I", iar cel de-al doilea a devenit "Porţile de Fier II".
Hidrocentrala are puterea instalată de peste 2200 MW şi o producţie anuală de peste 11 miliarde kWh care asigură peste 12% din necesarul de energie al României. Barajul propriu-zis, având înălţimea de 55 de metri, a fost ridicat între localitatea românească Gura Văii şi cea sârbească Sip. Lacul de acumulare se întinde până la Belgrad, are o lungime de 150 km, o lăţime maximă de 5 km şi suprafaţa de aproximativ 700 kmp. Traversarea durează acum 30 de ore şi se poate face inclusiv noaptea. Acesta a fost preţul inundării Ada-Kaleh-ului.

Reportaj şi album de familie

În 2003, o echipă formată din doi cunoscuţi jurnalişti timişoreni, Petrina Calabalic şi fotoreporterul Adrian Pîclişan, a realizat, pentru un săptămânal timişorean, un reportaj despre Ada-Kaleh, intervievând două foste locuitoare de pe insulă. Sefide Popescu şi Anife Rumane Nazme, pe atunci în vârstă de 76 şi respectiv 79 de ani, au scos la iveală unica monografie a insulei, publicată în 1937 de imamul Ahmet Ali. Erau în stare să recunoască fiecare locuitor din fotografiile monografiei, ştiind totul despre soarta fiecăruia la 32 de ani de la inundarea insulei. Majoritatea au plecat spre Timişoara, Constanţa, Turnu Severin şi Orşova, însă unii au primit chiar permisiunea de a emigra în Turcia. Sefide Popescu îşi amintea că a fost nevoită să împartă premiul întâi cu fiul bogătaşului Ali Kadri. Bătrânele au povestit cu tristeţe cum, înainte de inundarea insulei, oasele celor care mai aveau rude în viaţă au fost deshumate şi puse în saci, ca să fie îngropate apoi la comun pe insula Şimian. Că o parte din cetate a fost demontată şi transportată bucată cu bucată pe Şimian. Că geamia a fost dinamitată, că zidurile rămase ale cetăţii n-au putut fi însă distruse, fiind încă întregi când au fost înghiţite de ape. Mormântul lui Miskin Baba, un loc în care altădată se făcea pelerinaj, a fost de asemenea mutat pe Şimian, fiind părăsit, între nişte ziduri fără suflet, într-o mare de vegetaţie.
Sefide Popescu a oferit atunci reporterilor şansa de a fotocopia imagini din propriul album de familie, o frântură foto din viaţa de altădată a insulei.

Cafeneaua Ada-Kaleh

În centrul orașului Drobeta Turnu-Severin există o cafenea care poartă numele celebrei insule scufundate de dragul progresului economic. Localul este unul autentic oriental şi oferă unul dintre cele mai râvnite produse de pe Ada-Kaleh: cafeaua la nisip. În 2003, reporterii Adi şi Petrina au constatat că o cafea la nisip costa zece mii de lei vechi. Tot la cafeneaua Ada-Kaleh se găsea pe atunci, la acelaşi preţ, şi o citronadă turcească. În plus, pentru 60.000 de lei vechi, de la patiseria alăturată şi omonimă se putea cumpăra rahat turcesc realizat după reţeta tradiţională.

De vorbă cu Ali Ergun Baeram

La rândul meu, în calitate de colaborator la realizarea reportajului şi de editor al acestuia, am stat de vorbă cu Ali Ergun Baeram, psiholog timişorean care a avut şansa să-şi petreacă vacanţele pe Ada-Kaleh, la sora bunicii sale. Ali mi-a povestit călătoria cu trenul cu aburi la clasa a treia, mi-a spus de vapoarele venite de la Viena cu turişti, de lipia cu telemea şi de ceaiul de lămâie care erau acolo cele mai bune din lume. Şi-a amintit chiar că pe insulă a citit prima lui carte, "Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi", că podelele cinematografului aveau miros de motorină, că pâinea neagră costa 4 lei şi că bărbaţii jucau table şi beau cafea la nisip. Mi-a spus că a văzut camioanele transportând pe pontoane cărămizile cetăţii şi mormântul lui Miskin Baba, sfântul în stare să vindece toate bolile lumii. Ali mi-a mai mărturisit că urăşte hidrocentrala care i-a furat copilăria, că ar vrea ca aceasta să se strice şi din apele Dunării să iasă din nou la iveală, nealterată, insula Ada-Kaleh.

Epilog

Din toată gloria Insulei-Cetate nu au mai rămas astăzi decât un film documentar, "Ultima primăvară pe insula Ada-Kaleh", nişte diafilme şi ilustrate turistice, un frumos reportaj publicat într-un ziar care nu mai apare şi nişte fotografii îngălbenite prin albumele de familie ale urmaşilor celor aproape şase sute de turci strămutaţi de pe Ada-Kaleh. Şi zidurile pustii ale unei părţi din cetatea stelată austriacă reconstruită degeaba douăzeci de kilometri depărtare în aval, pe insula Şimian.