Marți 23 Iulie 2024

Un excelent picnic în vie, între două prânzuri la Cyrano și Rivo

Ultima ispravă a clubului s-a petrecut la Oradea, în oraș și în cetate, dar și aproape de Biharia, î...

O degustare faină cu noile vinuri și noul promotor al Cramei Carastelec

După mai bine de un an și jumătate, Crama Carastelec se întoarce în dormitorul bunicii. O face cu aj...

Cum am devenit degustători neautorizați de ulei de măsline la ultimul Festival RO-Wine

Drumurile noastre duc tot mai des la București, o capitală care devine din ce în ce mai atractivă nu...

  • Un excelent picnic în vie, între două prânzuri la Cyrano și Rivo

  • O degustare faină cu noile vinuri și noul promotor al Cramei Carastelec

  • Cum am devenit degustători neautorizați de ulei de măsline la ultimul Festival RO-Wine

Miercuri, 05 Martie 2014 14:53

Dincolo de VinCE 2014, un gând şi o apropiere aproape intimă de Budapesta

Scris de
Evaluaţi acest articol
(5 voturi)
Budapesta, Grand Corinthia Hotel Budapesta, Grand Corinthia Hotel

O ştire transmisă recent pe un post de televiziune naţional titra, plină de fascinaţie balcanică, descoperirea epocală că românii din vestul ţării sunt mult mai aproape de Budapesta decât de Bucureşti, chipurile fiindcă lucrările la autostrada maghiară şi la cea românească se vor finaliza anul acesta. Dincolo de comicul perspectivei, vestea proastă pentru românii de dincolo de Carpaţi, şi mai ales pentru cei aflaţi mult prea dincolo de Carpaţi, este că pe ardeleni şi bănăţeni îi apropie de Budapesta, adică de civilizaţie, mult mai multe lucruri decât autostrada ori geografia. Istoria, de pildă. Afinităţile. Caracterul. Bunul simţ. Seriozitatea. Şi aspiraţiile.

Noi, cei de aici, nu mai avem însă nevoie de mult, de câteva sute de ani, să ne mai spunem toate astea. Sunt subînţelese. De aceea e întotdeauna o plăcere să călătorim la Budapesta, aşa cum am făcut-o şi în urmă cu câteva zile, cu prilejul şi pretextul ultimei ediţii a VinCE, summit-ul central-european al vinului.
Mai multe echipaje din anturajul CDViN au pornit în zile diferite şi conform unor programe proprii, spre festivalul budapestan. În total, să tot fi fost vreo cinsprezece. Noi ne-am dus sâmbătă, dis-de-dimineaţă, în patru vestici şi un al cincilea viitor vestic, actual student în Olanda, pe care duminică aveam de gând să-l conducem la avionul de Amsterdam. Ca arădeni, de Budapesta ne despart trei ore de drum, care însă devin doar două la dus, din cauza fusului orar. În ce mă priveşte, deşi nu ştiu o iotă de maghiară, în ţara vecină m-am simţit întotdeauna ca acasă. La restaurante sunt de găsit mâncăruri excelente, multe dintre ele expresii ale bucătăriei comune austro-ungare, care îmi amintesc inclusiv de ceea ce se gătea în cuina de vară de la ţară a bunicii mele dintr-un îndepărtat şi mult iubit sat bănăţean, Ferendia. Ca să nu mai vorbesc de bucătăria dragei mele soţii, ea însăşi puţin unguroaică, bucătărie în care găteşte după reţetele bilingve româno-maghiare ale bunicii sale, Nagymama, păstrate într-un ancestral şi ferfeniţit caiet dictando.
Acum, am călătorit cu aparatul foto la ochi, bliţuind fermele maghiare, drumurile încă proaste de până la autostradă, pădurile şi fumurile şi turnurile şi indicatorul de Lajosmisze care ne arată locul unde tragem mereu la un excelent restaurant tradiţional pentru o supă de pui cu tăiţei şi pentru un nemaipomenit papricaş de viţel, asortat cu un Villányi Portugieser. Budapesta ne-a întâmpinat cu străzile sale largi, degajate, neaglomerate, trasate de un arhitect urban căruia îi păsa de oameni, de cei care vin. La o intersecţie, un om-sandviş face reclamă la o casă de amanet. Noi alunecăm încet, în Loganul distinctiv, pe bulevardele nesfârşite, pozând spectacolul străzii, declasaţii şi grofii, prinţii şi cerşetorii, limuzinele şi rablele, căţeii haioşi şi stăpânii haioşi ai marelui oraş. Ca de obicei, ne-am cazat în Hunyadi tér, la un hotel care aminteşte de curţile interioare arădene şi timişorene, fiind amenajat la etajele superioare ale unui vechi imobil imperial. Recepţionerul e un arab vorbitor de opt limbi străine, care nu realizează că unguroaica mea soţie e de fapt de partea cealaltă a graniţei. O fi de vină limba literară maghiară vorbită la Arad. Un lift modern în care fiecare cifră trebuie apăsată de cinci ori ne duce sus-sus-sus, în locul din care poţi poza acoperişurile Budapestei şi turlele şi splendoarea Parlamentului şi Fortăreaţa şi Muntia Gellért, cum îi spune nea Imi Ienei. De acolo, de sus, de pe terasa cu belvedere, am putut surprinde în dimineaţa uşor mahmură de duminică zborul porumbeilor printre copacii parcului şi pe cel al ciorilor pe fundalul roşcat al acoperişurilor centenare.
Să mai spun că, tot ca de obicei, ne-am petrecut intermezzo-urile dintre două cursuri VinCE în Liszt tér, pentru a lua masa şi a imortaliza membrii şi membrele CDViN la o ţigară sau la un omagiu în faţa statuilor bizare ale marelui compozitor. O parte dintre noi au vizitat New York Café, această splendoare între atâtea splendori budapestane, în vreme ce restul s-au sacrificat pentru a participa la un curs VinCE despre vinurile vedetelor. Plăcerea a fost însă de partea tuturor, aşa că am găsit de cuviinţă să pozăm în continuare tot ce ni se perinda prin faţa ochilor: cochete mămici unguroaice, stadioane şi oameni-statuie, afişele urbane, capacele legate cu lanţuri, politicienii de pe placaje, detaliile faţadelor chezaro-crăieşti.
Acum, post factum, întors la Arad de la Budapesta după două zile de degustări şi extaze, de vin şi de urbanitate europeană, îmi dau seama că iubesc enorm acest oraş, că mi-ar plăcea să trăiesc acolo. Cum lumea însă nu reprezintă o degustare continuă, ci mai degrabă o sumă de zbateri şi de armonii fragile, a trebuit să revin cu picioarele pe pământ, acasă, în locul din care începe să se audă zângănitul armelor din viaţa reală. Probabil că acest sunet inconfundabil răzbate la fel de puternic şi pe străzile Budapestei, prin locurile în care încă mai poţi zări urmele ultimelor gloanţe care i-au mutilat frumuseţea şi libertatea.

 

Citit 3915 ori Ultima modificare Vineri, 28 Martie 2014 16:22
Publicitate

Pivnicer

Situată în cel mai frumos loc cu putință, acolo unde privitorului i se înșiră în fața ochilor, ca o bucată de paradis, o bună parte din valea Târnavei Mici, crama societății Castel Vinum, care produce vinuri sub brandul Villa Vinèa, împlinește 20 de ani de poveste, timpul scurs de la idee la finalitate. Și îi împlinește cu o inaugurare deplină a cramei extinse, în prezența ctitorului și a celor doi oenologi care au trudit la faima vinurilor sale.

Caută

Publicitate