Printre cei vechi însă se numără oamenii Drăgăşaniului. Raluca plimba nişte baxuri, Cornel Sandu m-a fericit cu nişte cutii de Cabernet Sauvignon, Oliver mi-a turnat în pahar Merlot-ul suprem, Angela şi Ghislain m-au tentat cu Pinot Noir franţuzesc cu arome columbiene. La standul Smart Drinks am băut nişte vinuri spaniole care m-au făcut să termin banii de buzunar. Şi la Katarzyna, un Merlot bulgăresc ieftin dar sublim.
Am râs atunci când Radu Rizea, văzându-mă în standul Wine Princess, mi-a spus: Măi omule, sunteţi vecini, şadeţi la 20 de kilometri unul de altul, ai venit până la Bucureşti, 600 de kilometri, ca să dai ochi şi nas cu vinurile lui Balla Géza? Se pare că da, se pare că uneori trebuie să ajungi pe scurtătura ocolitoare la unele din vinurile apropiate. E oarecum un paradox că în Clubul Vestik avem vreo 12 producători din întreaga Românie, din Banat, Ardeal, Oltenia, Moldova, Muntenia, dar nici unul din Podgoria Miniş. Nu mă întrebaţi de ce e aşa, nu mă întrebaţi în virtutea cărei fatalităţi nu avem încă vinuri locale în dormitorul bunicii. Cu atât mai mult cu cât trebuie să vă mărturisesc că apreciez unele dintre vinurile celui mai important producător din Miniş, din Ménes, Balla Géza. De pildă, un soi românesc, nou plantat acolo, Feteasca Neagră, aia care nu e în sticlă învelită în hârtie, m-a dat gata. Una dintre şedinţele Ordinului Cavaleruluilor Vinului Arad s-a ţinut la noi în club, iar Walter Zigler, un alt producător arădean pe care îl apreciez mult pentru vinurile sale marca Elite, a avut grijă să aducă o Fetească Neagră de la Balla. Proaspătă, tipică, superbă! Acum, la GoodWine, am degustat însă şi alte vinuri care m-au convins. De pildă, Cadărcile. Cândva, făcusem degustări comparative cu Cadărci de la noi şi de prin Ungaria. Chiar dacă nu vorbim de un soi numaidecât generos şi numaidecât nobil, ci mai degrabă de unul portrivit cupajărilor, Cadarca îşi are  totuşi personalitatea ei, iar Cadărcile lui Balla Géza sunt remarcabile în privinţa personalităţii. Nu cred însă că au nevoie de ambalaj de hârtie, mi-ar plăcea să le văd culoarea în sticle. Dar oricum ar fi, în hârtie ori transparente, îmi plac. Şi Burgundul, pe care nu am putut să-l degust la GoodWine fiindcă nu se afla la stand. Dacă mă întrebaţi însă care e vinul cel mai frumos pe care l-am găsit în standul Wine Princess, acesta e dintr-un soi unguresc, nou la crama din Miniş, dar vechi şi tipic pentru Ungaria Mare, Furmintul. Un vin cu corp, cu aciditate bună, care se poate bate cu oricare Furmint din Magyarország. Îl recomand tuturor pasionaţilor, e o surpriză pentru mine, un deliciu. Şi, dincolo de instinctul şi inspiraţia comercială, un semn de creativitate din partea oenologului şi patronului casei, Balla Géza.
Un alt producător în a cărui casă/stand de la GoodWine am intrat este Jidveiul. Vinuri acide, ardeleneşti, vinuri minunate de acasă. Le vreau în Clubul Vestik, sunt din ţara Transilvaniei, sunt de pe la noi, din Ardeal. Au caracter, au forţă, sunt de încredere. În stand, unde am avut parte de atenţie şi ospitalitate chiar dacă ne aflam la spartul târgului, am pornit o polemică legată de Chardonnay-ul marca Jidvei, un vin de calitate, un vin pe care să-l mai cauţi, dar care mie nu mi se pare tipic. E atât de acid încât ai putea coroda cu el întreaga istorie a Chardonnay-ului. Şi totuşi e un vin cu vino-ncoace. Somelierul Bogdan Dumitrescu mi-a promis că ne vom reîntâlni pentru o comparaţie de Chardonnay-uri şi pentru o lecţie de tipicitate. Abia aştept, mai ales că Jidveiul oferă de acum, asemenea altor crame majore din România, vinuri de calitate, vinuri de speţă europeană, adaptate locului şi timpului în care trăim.
Pentru mine, cele trei zile de GoodWine au fost prea scurte, n-am apucat să degust totul, trufe, brânzeturi, chipuri, parfumuri, atmosferă, evenimente. M-am consolat cu gândul că şi la primăvară e un târg, că o să văd, la un interval scurt, şi Budapesta, şi Bucureştiul. Ultimele ore în cel mai mare oraş al României le-am petrecut la etajul 18 al unui bloc de oţel şi sticlă, într-un restaurant cu panoramă nocturnă asupra Capitalei. Muzică de jazz live, chelneri impersonali, ţinută, servire promptă, gastronomie de calitate, clasă. Acum port în papile gustul a o mie şi una de vinuri şi sentimentul că Bucureştiul e un oraş de iubit. Măcar pentru vinurile şi frumuseţile sale, dacă nu ca o construcţie urbană în întregul său.