Nu mai sunt bunicii, să ne întâmpine pe banca de la stradă. Dar banca a rămas acolo, și în grădina de legume crește acum gazon printre cei 200 de pomi și cei 100 de butuci de vie lăsați amintire.

În fiecare an, în septembrie, în Timișoara, la Muzeul Satului Bănățean este organizat, de către voluntari, festivalul Plai. Evenimentul reușește să aducă, în fața unui public entuziast, artiști mai putin mediatizati la noi, dar care, în țara lor, reprezintă valori recunoscute. Anul acesta, de pildă, Fatoumata Diawara a fost capul de afiş al festivalului.

Fatoumata este din Mali, o țară din nordul Africii, extrem de diversă din punct de vedere cultural, dar a cărei multiculturalitate este ameninţată de un vânt ideologic arid, din nord, care nu recunoaște, ca religie, decât islamul radical.

Ritmurile telurice, care te pătrund, adânc, și cuvintele într-o limbă nomadă care sunt de neînțeles pentru mine, s-au născut din strigătul copiilor rămași orfani din cauza intoleranței. Și totuși, Fatoumata Diawara găsește puterea de a transmite, prin muzică, bunătate celor din jur.

Încărcat cu bucurie și chemat parcă de același ritm ancestral, am pornit, dis-de-dimineață, către Ferendia, pentru a face, pentru prima dată în anul acesta, vin.

Ca de fiecare dată, drumul începe, pentru mine, prin traversarea Timișoarei, prin cartierul Iosefin, mutilat de nepăsarea unei administrații locale de două decenii de incompetență, și trece prin Calea Șagului, peste râul Timiș, apoi pe sub radarul fix de pe dig, peste pasajul din Voiteni, pe drumul către Reșița, iar la Gătaia cotește la dreapta spre Mănăstirea Săraca. Din Gătaia, drumul este tăiat de două ori de calea ferată pe care trenul Regio circulă cu 40 km/h, ca înainte de primul război mondial, si ocolește Gealu' Șumigului pe la poalele singurului con vulcanic din Câmpia de Vest, unde comuniștii, de frica unei invazii sârbești, l-au fortificat cu cazemate de beton. Aici, cu ceva timp în urma, am degustat, la adăpostul unei umbrele, vin de la Tirol.

Din dealul Șumigului se termină asfaltul și apucăm pe un drum de macadam, până în fața porții la numărul 242, acolo unde ne așteaptă Vasile, zis şi “omul nostru din Panama”, care are grijă de casă, de livadă, dar mai ales de vie.

Nu mi-am putut da seama nici până azi de unde avea bunicul meu, Tatabun, priceperea de a vorbi pe limba fiecăruia și de a le găsi la toți prăpădiții un scop în viață, dar, spre sfârșitul vieții, și-a găsit în Vasile un prieten, un ajutor și chiar un fiu adoptiv.

Am continuat această nebunie, și acum facem rozé din struguri de masă Moldova, à la carte. Culegem de la 6 dimineața, pe răcoare, cu bobăreală manuală - ca să nu stresăm strugurii - și cu presare lentă.

Nu este nimic întâmplător, nici chiar refractometrul și trusa micului chimist din dotare, cu care în prealabil Pivnicerul a testat nivelul zahărului din struguri și aciditatea, nici măcar cele patru damigene de 50 de litri, cele două de 30 de litri și nu mai știu câte alte butoaie, bidonașe, vailinguri și lădițe care au participat la operațiune.

Iar de această dată, în timp ce roiurile de viespi se înfruptau cu dulceața de pe degetele noastre care desciorchinau strugurii, din Loganul familiei răsunau fie tobele din Mali, fie broanca tristă ce-l acompania pe Achim Nica, și undeva prin apropriere se perpeleau niște pulpițe de pui, la foc mic, pe grătar, sub atenta supraveghere a mâțului casei și a lui Viorel, cățelul speriat și de propria-i umbră.

Nu știu dacă cineva poate să înțeleagă toată această zbatere, pentru a face un vin care cel mai probabil se va transforma în vinars, în cazanul vechi de patru decenii, ce trage să iasă la pensie, dar, pentru mine, la sfârșitul zilei, nimic nu este nimic mai plăcut decât să aud cât de frumos curge mustul din presă în găleată și apoi în damigeană, mai ales dacă toate astea se întâmplă la capătul unei săptămâni extrem de epuizante, cu linii de producție oprite, cu teleconferințe peste ocean și cu tot felul de lucruri de rezolvat.

Aici, în vie, timpul se scurge altfel, în armonie cu ritmurile telurice.